Craiova, Romania. Am fost asa de ametita cand m-am trezit. Unde sunt? De ce e camera asta asa de mica? De ce ma doare spatele in halul asta?

………..

Ah. M-am intors. Daca nu ar fi mama aici, probabil as ramane in pat toata ziua. Stiti, m-am tot gandit ce sa scriu. Sa fiu sincera sau sa spun „Haaaha! Dar ce fericita sunt, cat mi-a lipsit Romania, casa mea „draga”, s.a.m.d?” Nu. Asta ar fi o minciuna gogonata. M-am simtit super in Germania. Am avut de toate, mai mult decat m-as fi asteptat, ba chiar si un sentiment de siguranta… Datorita Certa. Nu, nu le fac reclama. Dar chiar asa e! Bine… dupa cum deja stiti, mie nu imi trebuie multi oameni asa in jurul meu ca sa fiu fericita. Dar cei pe care ii am eu in suflet trebuie sa fie bine. Si eu trebuie sa stiu ca sunt bine: „X si Y ai mei sunt bine.” Si aproape in fiecare zi (cu o exceptie) m-am simtit super in Berlin. Vorbeam zilnic cu mama si cu restul persoanelor mele dragi… imi era de ajuns. Nu stiu, poate voua va trebuie ceva mai mult. Mie nu. Normal ca am avut si eu un moment din ala: „Aoleu, oare am facut bine?”, dar asta a fost cu doua-trei zile inainte sa plec in Berlin. Cred ca a fost o spaima… normala, zic eu. Acum mi-e clar ca eu nu vreau sa raman aici, in Romania. Nu pot, ma sufoc.

Am stat toata ziua cu mama. Nu o sa scriu foarte mult despre ea – nu ca nu as avea incredere totala in voi (hehe :)) ), dar nu prea vorbesc eu in general despre persoanele mele „vitale”. VIP-urile mele sunt doar ale mele, chiar si gandurile mele despre ele sunt tot doar ale mele. Si daca tot bat apa in piua aici despre ei, li se urca la cap. Hehe, imi pare rau, dragilor.

Nu prea am despre ce sa va povestesc… e atata monotonie aici… Familia Scheuch ce-o face oare?